Contribuabilii din Republica Moldova
În procesul creării Agenţiei pentru relaţia cu diaspora această parte interesată a fost uitată într-un mod scandalos şi flagrant. Este binecunoscut faptul că o bună parte din PIB-ul RM provine din remitenţe. Dar să nu uităm că cealaltă parte este creată de contribuabili care activează pe teritoriul ţării. Şi dacă creăm condiţii favorabile emigraţilor, acordîndu-le o atenţie superioară celor din ţară, 
riscăm să creăm conflicte inextricabile. Orice politică de discriminare, chiar şi pozitivă (dacă e să ţinem cont de faptul că emigraţii sînt actualmente defavorizaţi din p.d.v. al actului de guvernare), este generatoare de conflicte. Atunci cînd vorbeam de notorietatea asociaţiilor comunitare din străinătate nu am pomenit de o altă latură - notorietatea lor în RM. Dacă pînă în prezent cetăţenii statului RM vedeau în ONG-urile din străinătate un suport şi un factor de presiune asupra guvernanţilor pentru ca ei să nu uite şi de obiectivele afişate pe lingă cele neafişate, asupra cărora lucrează intens oricum, discriminarea pozitivă, or crearea unei Agenţii (ori, şi mai grav, al unui Minister) este o formă a discriminării pozitive, poate inversa această tendinţă. Din păcate, acest proces a început deja. Am citit comentarii extrem de dure la adresa asociaţiilor din diasporă pe siturile care au publicat apelul referitor la crearea Ministerului. Fondate de această dată.
Să nu fie conştienţi reprezentanţii asociaţiilor de acest pericol? Ori vectorul obiectivelor a luat-o razna de tot?
Agenţii economici din Republica Moldova şi investitorii străini
Mitul despre o forţă de muncă ieftină, bine formată şi accesibilă în RM, pare, în sfîrşit, să fie pulverizat. Dacă acum 20-15 ani Republica Moldova suferea de o lipsă totală de cadre în domeniul comercial şi managerial (White Collars), astăzi situaţia este diametral opusă. Am auzit pentru prima dată despre lipsa de forţă de muncă calificată (Blue Collars) acum 7-8 ani in urmă, în discuţia cu un întreprinzător local din Cimişlia. De ce a fost nevoie de un timp atît de îndelungat pentru a conştientiza acest lucru la nivel înalt, rămîne un mister pentru mine ca şi multe alte mistere din RM. E o problemă de conflict între formele de obiective, cred.
Agenţii economici şi-ar dori un organism de tipul Agenţiei în fază de creare pentru a comunica şi atrage persoane calificate din rîndurile emigraţilor. Circa 7000 de posturi de muncă ar fi vacante conform Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă la data de 15/06/2012.
Problema este alta: salariile pe care le pot oferi (sau doresc să le ofere) aceşti agenţi. Feedback-ul pe care am avut ocazia să-l recuperez de la mulţi emigraţi (în special, de la cei nou-sosiţi) este unul extrem de clar: "De lucru în RM este, dar salariile nu sînt atractive". Pe de altă parte, aşteptările întreprinzătorilor din ţară este unul absolut deviat de la normalitate. Dacă în occident omul de afaceri este satisfăcut cu o rentabilitate de 15-30%, businessman-ul moldovean nu acceptă o rentabilitate mai mică de 75-100%. Exemple am văzut destule pentru a putea afirma spusele fără mare risc de a fi tendenţios şi fără a fi nevoit să caut statistici. O normalizare a relaţiilor de producere, un respect elementar faţă de salariat şi munca lui sînt valori care lipsesc şi care ar trebui dezvoltate în RM.
Şi un alt aspect: salariaţii potenţiali emigraţi activează rareori în domeniul de competenţă iniţial. A-i considera calificaţi este încă o greşeală – deprinderile contează uneori tot atît cît competenţa tehnică, dacă nu mai mult.
Recent am avut ocazia să discut cu o persoană revenită în ţară după mai mult de 10 ani de emigraţie. Activînd într-un domeniu bazat pe competenţe (medical) persoana respectivă nu poate relua activitatea (într-un mod cît se poate de firesc) fără a urma o formaţiune de re-calificare. Or, pentru persoane care nu au activat timp de 10 ani în domeniu, acest serviciu de Stat, este oferit... contra plăţii. Şi nu mai vorbesc de acei 100 de euro pe care i-a plătit imediat pentru a obţine un loc la grădiniţă pentru copil şi salariul mic care o aşteaptă. Concluzia ei a fost fără echivoc: „Păi, ce să fac? Voi lua şi eu mită cum ia toată lumea”. Orice comentariu este inutil.
Dacă nu creăm mecanisme sănătoase cu incitaţii puternice pentru revenirea, cel puţin parţială, a emigraţilor în ţară, nicio Agenţie şi niciun proiect (de tipul PARE 1+1) nu poate fi eficient. Mai mult chiar, în cazul în care există incitaţii sistemice pe măsură, Agenţia nu-şi mai are rostul. Difuzarea informaţiei (locuri de muncă vacante, spre ex.) prin intermediul unui sit Internet cu posibilităţi de aplicare online ar fi suficient. Dar avem, se pare, deja o Agenţie specializată: http://www.anofm.md
Şi în acest caz constatăm divergenţe mari de obiective, lipsa de incitaţii care ar favoriza reîntoarcerea emigraţilor în ţară, respectiv, orice efort artificial ar genera costuri tranzacţionale enorme inutile, iar succesele ar fi doar marginale, de scurtă durată şi nicidecum sistemice.
Eşecul tîrgurilor de muncă organizate de OIM este o ilustraţie elocventă la cele spuse mai sus.
Un subiect aparte ar fi redirecţionarea remitenţelor din consum în investiţii, care ar fi una din atribuţiile noii Agenţii. Noţiunea de investiţie este indisociabilă de doi factori-chee: existenţa unui surplus de resurse şi noţiunea de risc asociată cu investiţia. Sînt investite surplusurile şi doar în condiţia în care riscul asociat investiţiei este unul perceput ca acceptabil. Constatarea însăşi a situaţiei actuale, cînd marea parte din remitenţe este direcţionată spre consum, denotă faptul că emigraţii nu dispun actualmente de surplusuri.
Surplusul este o noţiune mai mult subiectivă: să ne aducem aminte de Şura Balaganov şi de suma de care avea nevoie pentru a se considera fericit (6 400) vs. acolitul său Ostap Bender (1 000 000). Cert este însă faptul că atît timp cît nu sînt satisfacute necesităţile de bază din piramida maslowiană, nu putem discuta de resurse disponibile pentru investiţii.
Dar chiar şi dacă acest surplus există , în cazul în care riscul asociat investiţiei este considerat prea mare, surplusul este capitalizat în valori imobiliare. Ceea ce şi se întîmplă actualmente. Emigraţii preferă să cumpere apartamente şi aur... Agenţia nu are nicio atribuţie cu acest fenomen. Proiecte de tip PARE 1+1 pot fi un adevărat dinamizator al investiţiilor în condiţii favorabile, dar nu va avea un efect decît marginal şi cu costuri transacţionale importante în caz contrar. Este o politică de patchwork fără efecte sitemice durabile.
Autorităţile din ţările destinatare pentru emigraţi
Ar fi inutil să perorez prea mult despre politicile imigraţionale ale ţărilor occidentale şi numeroasele conflicte (costuri de agentie) care le caraterizează. Una din rezultantele acestor conflicte şi disfuncţionări democratice, a asimetriei informaţiei disponibile pentru guverne, economişti şi alegători (cert, mai puţine decît la noi, dar care au dus la o criză profundă instituţională, nu doar economică) este dorinţa afişată a acestor ţări de a controla procesul migraţional. Controlul respectiv are ca prim scop diminuarea fenomenului şi nicidecum regularizarea lui. Regularizarea migraţiei nu este decît un mijloc şi aici implicarea şi colaborarea cu factorii de decizie din ţările generatoare de emigraţie este extrem de importantă.
Aceste obiective concordează mai mult sau mai puţin cu obiectivele ţărilor emanatoare de migraţie (mai puţin pe termen scurt, căci ţara de origine s-ar lipsi de un flux de remitenţe, şi mai mult pe termen lung, căci emigraţia este un factor ce frînează o creştere rapidă a economiei locale), dar vin în contradicţie cu obiectivele individuale ale emigraţilor. Respectiv, dacă asociaţiile comunitare ale emigraţilor moldoveni ar apăra într-adevăr interesele emigraţilor, ele ar trebui să ţină cont de această contradicţie. O apropiere excesivă de puterea executivă le indepărtează de obiectivele individuale ale emigraţilor şi pune în pericol legitimitatea lor. În acelaşi timp, nicio asociaţie nu poate să-şi permită să nu respecte legislaţia în vigoare, ceea ce necesită o concertare continuă pentru a face presiune asupra factorilor de decizie întru facilitarea atingerii obiectivelor individuale ale emigraţilor.
Această contradicţie (pericolul instituţionalizării şi al controlului aferent vs. necesitatea de a exercita o presiune continuă asupra puterii) poate fi soluţionată într-un mod foarte eficient: constituirea unei reţele de organizaţii obşteşti pe orizontală ce ar permite o comunicare rapidă şi o mobilizare eficientă, păstrînd totodată atuul principal al ONG-urilor – independenţa şi costurile transacţionale mici legate de libertatea de asociere/disociere.
În realitate, implimentarea aşa numitor acquis-uri europene în domeniul politicilor migraţionale nu serveşte decît tangenţial interesele imediale ale indivizilor. Desigur, ar fi regretabil dacă nu am sesiza oportunităţile oferite de finanţatorii externi, dar guvernanţii ar trebui să ţină cont în primul rînd de interesele cetăţenilor, nu ale finanţatorilor.
În pofida celor menţionate mai sus, important este să conştientizăm că fenomenul migraţional este unul consumat în RM, este o realitate şi nu un pericol. Paradoxal, dar acesta este un argument forte pentru Guvernul RM în eforturile pentru integrarea europeană şi, în mod special, pentru a scăpa, în sfîrşit, de regimul de vize cu UE – unul din obiectivele afişate ale Guvernului RM.
