Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, scrie o scrisoare, prelucrată conform procedurii de Bisturiu.
Bisturiu urmărea pe ecranul de control cum subiectul FGT 785 îşi scria scrisoarea. Aşa şi nu s-a îmbrăcat după deşteptare. Privit de la o parte, era foarte caraghios doar în boxerii săi spălăciti şi ciorapii cîrpiţi. Observatul părea foarte agitat şi îngrijorat. Scria cîteva cuvinte, apoi se scula şi mergea minute întregi prin boxul său. Apoi se aşeza din nou la scris... Era deja la a treia variantă, dar niciun cuvînt ori virguliţă nu putea să-i scape lui Bisturiu. Un alt ecran îi scotea în timp real copia exactă la tot ce aşternea Candidu pe foaie în celula sa. Toate modificările şi bifările textului erau înregistrate în memoria procesorului. Evoluţia scrierii urma să fie analizată de un program specific, pentru a scoate în evidenţă procesele mintale de codare ale mesajului epistolar.
După cîteva ore, pacientul părea să fi ajuns la o versiune care, chiar dacă nu-l satisfăcea pe deplin, era un compromis acceptabil. Imprimanta de pe biroul lui Bisturiu a clănţănit la un moment dat şi a scos textul final al scrisorii pe care FGT 785 o punea acum în plic...
-------------------------------------------------
„Draga mea! Scumpii mei!
Îmi vine foarte greu să vă scriu acum. De o eternitate nu am scris nicio scrisoare... Cînd a fost să fie
ultima? Pe timpul cînd eram studenţi? Mai ţii minte, scumpo, cum îţi compuneam, cam o dată pe săptămînă, cîte un răvaş pe care ţi-l trmiteam prin poştă? Era un joc al nostru şi, deşi ne vedeam în fiecare zi, această corespondenţă ne ritma povestea dragostei la începuturi. Ce paralelism extraordinar am trăit! Niciodată nu am discutat despre corespondenţa noastră...
Cînd a încetat? De ce a încetat? Ne-a luat viaţa asta zbuciumată pe dinainte şi nu am mai găsit timp pentru scrisori? Ori am considerat că am spus ce am avut de spus odată şi pentru totdeauna? Au apărut unul după altul copilaşii şi am fost absorbiţi de grijile cotidianului? Abia acum îmi dau seama cîte am ratat! Cîte ar fi trebuit să ţi le spun şi „nu am avut timp”... Cîtă nedreptate! Cît timp pierdut aiurea cu prostii de tot felul şi nu am fost capabil să găsesc cîteva minute pentru a vă spune cît de mult vă iubesc, cît de mult contaţi pentru mine!
Acum am timp berechet... De-ai şti cît de mult regret ce ni se întîmplă... Niciodata nu voi putea să-mi iert necazurile prin care te fac, draga mea, să treci! Cît de mult înseamnă pentru mine vizitele tale! Doamne, ce mult îmi lipsesc Nelu şi Ruxanda... Nu, nu trebuie să-i aduci. Nu se poate să ştie şi ei că sînt închis... Doar dragostea voastră imensă mă mai face să rămîn lucid. Cum de am putut să vă trădez în acest fel?
Am o săptămînă de cînd stau închis şi nu o singură dată am re-derulat filmul celor întîmplate. Ştii varianta oficială, o ştii şi pe a mea, ştii şi poziţia avocatului... Este totuşi ceva care nu se leagă. Încă nu am înţeles bine ce, dar oricum, doar eu şi numai eu rămîn vinovatul. Trebuia să mă abţin... Trebuia să fiu mai puţin egoist... Trebuia să fiu mereu cu gîndul la voi. Să anticip...
În acea zi blestemată am vrut să vă fac o surpriză. Era aniversarea zilei cînd ne-am întîlnit. Am frut să cumpăr un tort mare şi să sărbătorim această zi împreună... Contabila ne anunţase că salariul a fost transferat. Într-atît de mult eram excitat, încît, atunci cînd casieriţa mi-a zis că nu trece cartela bancară, mi-am permis cîteva replici mai tăioase.
Blestematele cartele... Atunci cînd ni s-a anunţat că vom primi de azi înainte salariile direct pe un cont bancar, le-am zis că am deja un cont şi că nu au decît să-mi transfere banii pe contul existent. Ţi-aduci aminte cum îţi ziceam că este o aberaţie să deschizi conturi salariaţilor în baza unui contract pe care angajatorul îl face cu banca, pe care noi trebuia să le acceptăm ulterior? Simţeam eu că e o şmecherie la mijloc... Ziua cînd ni s-au repartizat cartele bancare la fiecare... De ce am acceptat atunci? Cît de naivi sîntem... Cică semnase contract en gros şi e mai ieftin... Şi de ce salariul nu era înca pe cont, dacă pe fişa de salariu data executării era deja trecută de mai bine de cinci zile? Pe unde boala circulă aceşti „bani” timp de o săptămînă? Sînt banii mei, nu? Banii vărsaţi din bugetul statului... La sigur e vreo schemă la mijloc...
Atunci cînd i-am spus casieriţei că banii trebuie să fie pe cartelă, ea mi-a răspuns sec că nu ştie nimic şi că cartela este refuzată pe motiv că suma de achitat este, probabil, prea mare. Iar eu, zăpăcitul, nu am găsit nimic mai bun decît să fac un joc de cuvinte referitor la preţuri... Tipa a chemat un zbir din pază să mă dea afară... Şi doar nu i-am zis mare lucru... Totul s-a întîmplat foarte rapid... M-a apucat de mînecă ca pe ultimul hoţ să mă scoată afară... am tras instinctiv mîina şi am dat standul acela jos... Nu ştiu cum stătea el acolo, dar abia de l-am atins, de fapt, nici nu cred să-l fi atins... Mai apoi au chemat poliţia... Cică „atentat la ordinea publică”...
Am văzut încă o dată avocatul. El zice că dosarul meu este unul foarte simplu şi că nu vor fi consecinţe. De altfel, avocatul este de părerea că demult trebuia să fiu eliberat şi doar nişte încîlceli birocratice mai fac ca detenţia mea să dureze. Cică se fac reforme în justiţie şi pentru moment ceva nu este încă rodat suficient în tratatul dosarelor. Eu i-am zis să meargă pe varianta „abuz” şi că aş fi fost nevinovat. Avocatul însă m-a sfătuit să accept varianta „accident”, căci proprietarul magazinului a avut pagube materiale şi că există martori cu duiumul precum că aş fi dat eu standul jos... Nu ştiu cum să procedez... Dacă trece versiunea „accident” e posibil să se poată apela pentru reparaţii materiale la asigurătorul supermarketului. Dacă insist pe „nevinovat”, atunci risc să nu obţin nimic – prea mulţi martori... Sper că avocatul ştie ce face.
În rest, eu sînt bine. Este pe de-a dreptul impresionant ce condiţii bune de detenţie sînt aici. Mi s-a spus că reforma actuală prevede o evaluare a nivelului de inteligenţă şi că condiţiile de detenţie ar depinde de IQ... Am trecut şi diferite teste pentru a-l determina. Dar acestea sînt valabile doar pînă la decizia judecăţii. Cică nu ar fi fost corect să suport condiţii rele de detenţie din moment ce nu sînt oficial recunoscut cupabil... De ce atunci mă ţin închis? Şi de ce atîta nedreptate? Să înţeleg că dacă aş fi fost un analfabet, eram hrănit cu lături? Cîtă absurditate: este pentru prima dată cînd beneficiez şi eu de avantaje materiale de pe urma „nivelului de inteligenţă” al meu. Ţi-am spus deja cu ce feluri (şi băuturi!) alese m-au delectat. Cu atît mai mare este şi culpabilitatea mea. Ştiu cît de greu vă este. Îmi stau bucatele astea în gît... Ce lume anapoda: în închisoare eşti tratat mai bine decît în „libertate”... Să ştii: Kafka nu a inventat nimic...
Draga mea, fiecare clipă petrecută aici este un calvar. Iertaţi-mi nesăbuinţa şi trufia. Îmi lipsiţi mai mult ca oricînd. Nu aş fi capabil să vă descriu cît de mult vă iubesc. Cu atît mai mare este şi vina mea. Cît de mult aştept să revin acasă! Să vă strîng pe toţi în braţe, să mă hîrjonesc cu picii...
Sper să nu mai dureze mult. Avocatul mi-a promis că în două-trei zile totul se rezolvă.
Vă sărut şi vă îmbrăţişez pe toţi.
Al vostru, întotdeuna al vostru!
Florin.”
