„A fi moral într-o lume imorală este imoral”
Imre Kertész, „Procesul verbal”
Se întimpla „în april, în april” al depărtatului an 1961, cînd tata şi mama aveau cîte 11 ani fiecare, Stalin era mort de 8 ani, „Frunze de dor” avea 4 ani, „Zbor frînt” urma să apară peste 5 ani, pînă la „Singur în faţa dragostei” mai rămîneau 8 ani, iar „Noroc” avea să-i facă inexistenţi pe „Beatles” pe meleagurile noastre peste exact 6 ani, cam în aceeaşi perioadă cu „mai 1968” de la Paris...
Ceea ce urma să spună omuleanul ăla în scafandru oranj, a devenit deviza unei epoci pentru o umanitate întreagă: „Поехали!!!”.
Приехали...
A mai fost Perestroïka. Eu am trăit-o! Eu sunt un copil al acestei epoci! Nu, nu eu am făcut-o, căci eram prea mic... A fost mai intens: eu am crescut în ea! Nu aş putea compara anii 60 cu Perestroïka. Este un exerciţiu la fel de inutil şi imposibil precum încercarea de a compara echipele Braziliei de fotbal din 1970 cu cea din 1994...
A murit şi ea.
Stranie senzaţie îmi lasă timpurile noastre. Intrăm într-un an electoral, dar nu mă regăsesc în nicio formaţiune care îşi va disputa turta. Mai rău, nu mă regăsesc nici în opiniile care circulă: pe net (pe reţelele sociale în mod special), la radio (televiziune nu privesc, ori privesc foarte puţin, insuficient pentru a şti ce opinii predomină), în presă...
Există cîteva discursuri-tip cu atribute argumentative bine construite şi ambalate care (re)ies unul din altul ca din păpuşile ruseşti şi care îţi sunt propuse pe un talger (cu bordură albastră?). Nu ai decît să alegi şi... la luptă, tovarăşe! Шаг вправо.Шаг влево: Расстрел!
Şi dacă ele sunt false?
Iar ele sunt false!, căci realitatea este implacabilă... Atunci cînd un hoţ îţi vorbeşte despre combaterea corupţiei şi îşi măreşte salariul; cînd un contabil închide (fiindcă nu-i iese la socoteală) şcoli şi creează inegalităţi şi bariere impenetrabile pentru accesul la învăţămîntul de calitate, dar este lăudat pentru „îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt”; cînd ţi se vorbeşte despre bunul simţ, solidaritate (se fac pînă şi apeluri la gesturi caritative!), dar vezi reportaje despre cum aceiaşi demnitari construiesc palate, iar construcţia lor îţi este prezentată drept o recompensă pentru muncă onestă întru binele ţării (pentru care îşi împart pînă şi înalte distincţii de stat), ţară în care nu se ajung bani pentru şcoli şi spitale şi, respectiv, sunt necesare acte de caritate, etc., etc., aceste discursuri nu pot fi valabile!
Opoziţia? „Opoziţia” face exact acelaşi lucru, voalaţi de celelalte discursuri de pe „talgerul cu bordură albastră”.
Acei care ar trebui să formuleze altfel de discursuri nu o fac. Din lene, din lipsă de timp, din lipsă de interes, din incapacitate de a le formula (căci îşi asumă roluri false)...
„Noi am avut idealuri, ei au doar interese”, zicea Ana Blandiana, dacă nu greşesc (iar dacă greşesc, asta nu schimbă nimic, oricum).
Acei care nu ştiu să formuleze un discurs, formulează concluzii: „Toţi sunt la fel. Toţi sunt hoţi. Сталина на них нет...”. Şi acţionează în consecinţă: pragmatic şi raţional. Cine poate – integrează sistemul, cine nu – pleacă. Iar dacă cineva le cere cu insistenţă să facă un efort, să formuleze şi altceva decît concluzii, ei aleg a lehamite din păpuşile ce le stau la dispoziţie. Ceea ce nu modifică însă comportamentul sau acţiunile lor. Fiecare, deci, acţionează exact la fel, indiferent de ce veşminte discursive poartă. Discursurile (inclusiv politice) sunt complect decorelate de cotidianul şi comportamentul cetăţenilor (atunci cînd, şi mai rău, nu-l contrazic)...
În ceea ce mă priveşte, din prefabricate folosesc doar conserve alimentare (foarte rar), atît. Eu, copilul Perestroïkăi, am fost nevoit să caut răspunsuri. Libertatea cuvîntului (Glasnost’) a mai dezlegat din limbi şi peniţe. A existat o perioadă foarte scurtă de timp cînd vechile credinţe au fost zdruncinate (dar încă nu şi oficial), iar un alt „adevăr instituţional” nu a fost propus. Am fost nevoit să-mi construiesc propriul adevăr, bazat pe ceea ce văd, nu pe ceea ce mi se spune, pe lecturi, la urma urmelor...
Drept consecinţă, am învăţat să caut răspunsuri şi să nu cred păpuşilor (cică la noi există şi „păpuşari”, dacă nu aţi uitat de ei).
Acei care au făcut perestroïka nu au ştiut, de fapt, să facă acest lucru. Perestroïka lor a constat în a schimba o păpuşă pe alta. Au reuşit. Şi s-au apucat de educat generaţii. Fiindcă ei erau atunci făuritorii, pe cînd copiii perestroïkăi erau încă mici. Acum fiii perestroïkăi au crescut, dar îi au în faţă pe acei care au făcut Perestroïka şi în spate pe acei care au fost educaţi de acei care au făcut Perestroïka. Copiii Perestroïkăi sunt strînşi între două fălci ale menghinei compuse din acei care manipulează păpuşi... Şi presiunea este mare... Elitele de altădată îşi promovează, ca şi oricare dascăl, ucenicii.
Dar poate păpuşile sunt acelea care au dreptate? Poate e mai bine să aplauzi cînd e necesar, să deschizi o matrioşcă cînd este util, să-ţi trăieşti viaţa după regulile lor?... De cîte ori nu mi s-a spus: „Toată lumea face aşa şi pe dincolo, şi tu?”, „Tu îl cunoşti pe cutare sau cutărică, la o ocazie nu ai putea să-i spui să...?”. Sau întrebarea fatală: „Şi ce ai tu din asta?”...
Dacă toată lumea te consideră prost, poate ar fi cazul să-i dai dreptate? Cum zic unii din amicii mei: „Trebuie să te încadrezi în sistem pentru a-l modifica din interior...”? Ei se încadrează (straniu, dar nu se prea văd modificări în sistem)... Eu nu pot. Educaţia nu-mi permite...
Poate are dreptate tînărul Rastignac atunci cînd, privind luminile Parisului (de la înălţimea Montmatre-ului probabil, pe unde îmi place şi mie să mă plimb, într-o doară fie spus) la picioarele lui, zice: „ A nous deux maintenant!”? Ori nu acesta este modelul (şi pot fi date la gunoi toate comentariile literare care îl califică pe intrepidul Eugène de om fără scrupule, arivist şi intrigant) atît de promovat şi adulat astăzi? Nu acesta este modelul „omului de succes” spre care tinde orişicare? Căci ce a rămas din Quijote? Memoria unui nebun sărind ca un idiot la nişte banale, dar atît de reale, mori de vînt? Noroc de el ca a avut un Sancho alături şi de un Cervantes care i-a înveşnicit delirul...
Să nu credeţi, îmi caut şi eu de „fericirea” mea cum pot şi nu sunt adeptul utopiilor idilice, dar, precum zicea Boris Vian, „Ce qui m'intéresse, ce n'est pas le bonheur de tous les hommes, c'est celui de chacun”.
De nu, mai este şi varianta locotenentului Ragaiac, făcîndu-şi datoria conştiincios, cu un zel moderat, aşteptînd să-i cadă Rusoaica în braţe.
