„А куда, собственно, я иду? - подумал Саша, глядя в черное зеркало двери вагона метро и поправляя на голове тюрбан. - До седьмого уровня я уже доходил - ну, может, не совсем доходил - но видел, что там. Все то же самое, только стражники толще. Ну, на восьмой выйду. Так это ж сколько времени займет... Да и зачем все это? Правда, принцесса...”, Viktor Pelevin, Принц Госплана
Din avalanşa continuă a noutăţilor, dezvăluirilor, acuzaţiilor reciproce, anunţurilor-trăsnet, promisiunilor de tot soiul, chiar şi a unui catastrofism continuu atrofiat, încercăm cu disperare, cel puţin unii, să deducem nişte adevăruri (limitînd cîmpul posibil al dubiilor existenţiale şi acceptînd premisa falsă că ar exista unele) şi să înţelegem cu ce se alege cetăţeanul, turmentat de-a binelea acum, sau cum se va răsfrînge toată această cacofonie anunciatoare asupra cotidianului său...
Fără a ne lăsa aspiraţi în discuţii infinite despre rolul şi calitatea mass-media, vom fi nevoiţi să constatăm că acest exerciţiu este generator de stres şi disconfort cognitiv în progresie permanentă...
Dar are oare rost? Este şi ăsta un joc din ce în ce mai elaborat de-a „v-aţi ascunselea”: cineva crează bruiaj, altcineva încearcă să descifreze unda pură purtătoare de „adevăr obiectiv”... În acest joc am atins cu toţii nişte nivele astronomice şi statut de djedaï înveteraţi. Pelevin şi „Prinţul” său au figură de novice în comparaţie cu noi!
Mai înţelege cineva ceva în ceea ce se întîmplă? Am dubii. Eu unul, nu prea. Nimic din ceea ce vezi nu este demn de încredere. Nimic din ceea ce auzi nu poate fi crezut...
Neîncredere cronică... Se pare că a devenit o normă generalizată:
Nu poţi avea încredere în politician fiindcă ştii că a mai minţit, ori a mai trădat şi o face chiar în momentul de faţă fără nici un fel de scrupule.
Nu poţi avea încredere în jurnalist, comentator sau expert, căci nu ştii cine îi plăteşte leafa.
Nu poţi avea încredere în funcţionarul care are un salariu de 5000 de lei, dar circulă în Mercedes.
Nu poţi avea încredere în justiţie atunci cînd un găinar păcătos este condamnat la un termen de detenţie de două ori mai lung decît un asasin.
Nu poţi avea încredere în armată de unde ştii că ţi se-ntorc feciorii cu plămînii răciţi şi rinichii dezbătuţi. Dacă au noroc, bineînţeles.
Nu poţi avea încredere în biserică cînd vezi popii flocăindu-se ca nişte boschetari...
Nu mai poţi crede nici în şcoală, dar nici şcoala nu-şi mai crede elevii.
Nu poţi avea încredere în regie, care îţi taie apa / electricitatea / gazul cînd vrea ea şi ţi le mai şi vinde la preţ de aur. Dar şi regia nu te consideră decît în calitate de „rău-plătitor”...
Nu poţi avea încredere în poliţist fiindcă ştii că tot de la el vei lua eventual bătaie cînd „va fi necesar”.
Nu poţi avea încredere în agentul de circulaţie, care doar asta vrea: să te amendeze ori să se „înţeleagă”. Ce contează intenţia? Pînă la urmă tot „stoarcere de bani” se cheamă.
Nici măcar în reguli nu poţi avea încredere, fiindcă ştii bine cine le scrie şi buzunarul cui sunt menite să le umple. Chiar şi regulile de circulaţie...
Nu poţi avea încredere în vînzător, care neapărat va dori să te amăgească la cîntar. Dar nu poţi avea încredere nici în cumpărător, care neapărat va încerca să nu-ţi plătească suma iniţial convenită.
Nu poţi avea încredere în salariat, care neapărat va dori să te fure, dar nu poţi avea încredere nici în patron, care neapărat va întîrzia cu plata, sau te va plăti mai puţin, sau te va concedia nemotivat...
Nu poţi avea încredere în pieton, care neapărat va încerca să traverseze chiar în faţa maşinii tale, dar oare poţi fi încrezut că un autoturism te va lăsa să treci pe zebră?
Copilul nu-şi crede părinţii, părinţii nu cred în forţele si talentul copiilor lor...
Şi ne descurcăm fiecare cum poate. Fără a crede. Fără a avea încredere. Dorind neapărat să fim peste...
Şi Prinţesa? Ah, da... Prinţesa...
Mă uitam azi dimineaţă în oglindă ţinînd briciul în mîină: hmmm... dubios tip. Cum poţi avea încredere în cineva în care nimeni nu are încredere?
Imagine: Dan Perjovschi
