Pe 23 ianuarie au fost anunțate cele 10 filme din care se va alege marele câștigător al anului 2023. Toate celelalte premii au fost deja decernate. A rămas doar el: cel mai, cel mai… Cel mai râvnit. Consacrarea supremă a breslei!

Și anul 2023 a fost unul de-a dreptul mănos! Îndrăznesc să afirm că, în sfârșit, Hollywood-ul (și nu doar) și-a revenit după criza COVID-ului. Nu știu dacă și-a revenit și din schizofrenia ideologică (iar crize au tot fost: „Me too”, „BLM”, ș.a.m.d.), dar calitatea filmelor selecționate anul acesta, anume din punctul de vedere strict cinematografic, e de cea mai înaltă probă (poate cu o singură excepție). După mine, am revenit la nivelul lui 2020, atunci când „Parasite” de Bong Joon-ho a fost marele învingător. În topul individual, similar cu cel pe care vi-l propun astăzi, îi acordam în 2020 întâietatea filmului lui Taika Waititi, „Jojo Rabbit”.

Pe 10 martie vom afla cum vor fi distribuite statuetele anul acesta și care film va fi oscarizat. Până atunci însă vă propun un clasament propriu, de la cel mai bun spre cel mai... puțin apreciat (să nu uităm că totul e doar o chestie de gust).

1. Poor Things (Yorgos Lanthimos): Dacă e să considerăm cinematografia drept una din arte și s-o eliberăm pe cât e de putință de arcanele utilitariste (didactice, ideologice, propagandistice, distractive, etc, etc.), vom constata că filmul lui Yorgos Lanthimos este cea mai desăvârșită operă din cele 10 (în opinia autorului acestor rânduri, evident)! Realizatorul grec a reușit să mobilizeze toată paleta artificiilor tehnice posibile, începând cu trama epică (vom menționa că filmul este o ecranizare a unui roman de Alasdair Gray), decorurile onirice și costumele bine lucrate, lucrul meticulos și original cu imaginea, atât la nivel fotografic, cât și cel al planurilor și al secvențelor, sunetul și, evident, prestația actoricească de cea mai înaltă probă! Emma Stone, Mark Ruffalo, Willem Dafoe sunt briliantisimi! Trama filmului este următoarea: un medic excentric transplantează în craniul unei tinere care tocmai s-a sinucis creierul propriului ei prunc nenăscut. Avem deci debutul unei povești inițiatice transpuse cu brio de Lanthimos pe ecrane: inocența cognitivă a unui prunc asociată capacităților și posibilităților unui corp adult. Am putea dezvolta foarte multe aspecte, dar una din întrebările fundamentale la care încearcă să răspundă filmul este următoarea : Oare ce ar fi lumea cu adevărat și cum se vede ea de la o parte, dacă ne-am debarasa de convențiile societale pe care le adoptăm pe măsură ce ne maturizăm? E filmul anului, fără mari dubii, și va ramâne cu siguranță în istoria cinematografiei la fel precum a rămas „The Lobster” (2015), o altă realizare fabuloasă a lui Yorgos Lanthimos.

2. The Zone of Interest (Jonathan Glazer): Greu poate fi încadrat filmul lui Glazer în topuri sau competiții... „A scrie poezie după Auschwitz e barbar”, zicea Adorno. Dar cum e să faci filme despre Auschwitz?... Glazer a reușit! Și este probabil cel mai puternic film despre lagărele de exterminare hitleriste realizat vreodată. Rudolf Höss, comandantul lagărului, trăiește „după zid”. Are casă mare, dar relativ modestă, soție, copii, gradină, piscină, puțin gust estetic, dar compensat de aspirații... „Banalitatea răului”, au spus majoritatea criticilor. Pare-se că e mai mult decât atât: e povestea răului imposibil de stăvilit de un zid. E răul pe care-l stirpești de tot sau care te sugrumă și nu există „cale de mijloc”. „The Zone of Interest” este o capodoperă. Un film insuportabil. Jonhatan Glazer ne supune unei veritabile torturi, presa cinematografică ne stoarce de seva vitalității fără a ne prezenta o singură imagine „violentă”... Lucru fotografic impecabil, atât la compoziție cât și la nivel de paletă cromatică; coloană sonoră care, lucru rarisim, este unul din elementele primordiale constitutive ale filmului; prestații actoricești de cea mai înaltă probă ale lui Christian Friedel și Sandra Hüller... Și scena aia cu echipa de tehnicieni care fac curat la muzeul Auschwitz în zilele de astăzi...

3. Oppenheimer (Christopher Nolan): „Oppenheimer” este un candidat serios la Oscar căci corespunde foarte bine spiritului acestui premiu, poate cel mai bine din filmele nominalizate. Chiar dacă panoul monumental al lui Nolan gravitează în jurul vieții lui J. Robert Oppenheimer, filmul e mai mult despre crearea bombei nucleare cu toate implicările și consecințele aferente. Nolan ne-a obișnuit cu asemenea producții cinematografice, putem spune că este un elev model al casei (la Hollywood mă refer): trilogia cu Batman, „Inception” (2010), „Interstellar” (2014), „Dunkirk” (2017) au marcat spiritele și cinefilii. Este oarecum inutil să descrii o mega-producție de acest gen: absolut totul e la cel mai înalt nivel tehnic posibil și fiecare detaliu este cizelat cu meticulozitate. Rezultaul e și el corespunzător: filmul lui Nolan este „perfect”. Dar geniul este puțin despre altceva. În „Interstellar” Nolan a fost pe aproape, nu și în „Dunkirk” sau „Oppenheimer”. Dar poate că genul abordat e mai impermeabil la genialitate?…

4. The Holdovers (Alexander Payne): Pentru autorul acestor rânduri filmul este surpriza anului! El face parte dintr-o categorie specifică, cea a filmelor „de Crăciun”. E greu să aștepți ceva care ar sfida banalitatea sau depăși starea de beatitudine de mivină cvazi obligatorie genului, dar din când în când și la această categorie apare câte un film cu adevărat remarcabil, ceea ce a și reușit Alexander Payne cu „The Holdovers”. Trama filmului ne duce la o scoală-internat de lux, acolo unde proful de civilizație clasică, Paul Hunham (cu reputație autoritară inflexibilă) este obligat să rămână tutore la internat pentru câțiva elevi care nu pleacă în familii de Crăciun. Până la urmă acei câțiva elevi ramân unul: Angus. Filmul este despre singurătate, despre cauzele singurătăților și efectele provocate de coliziunea acestor singurătăți. O mică bijuterie, ținută în palme în mod special de prestația actorilor: Paul Giamatti, Da'Vine Joy Randolph și Dominic Sessa. Nu vom fi surprinși dacă careva din ei se va alege cu o statuetă.

5. Killers of the Flower Moon (Martin Scorsese): Așteptările au fost mari, povestea reală care a stat la baza filmului – de un dramatism incredibil și prea de tot cinematografică, mijloacele – ca la Hollywood, realizator și actori – spuma spumelor (Scorsese, DiCaprio și De Niro) la care am putea adăuga o adevărată descoperire pentru publicul larg – Lily Gladstone (să nu fim prea mirați dacă va lua premiul pentru interpretarea feminină), iată deci toate ingredientele pentru un film memorabil. Ceva însă îi lipsește. Ceva imperceptibil, care să-l treacă din categoria „memorabil” la categoria „capodoperă”. Exact ca la Nolan, dar cu puțin mai puține mijloace. În cazul acestor două filme e cinematografie industrială perfect previzibilă: știi cât bagi și știi cât scoți! S-a băgat mult în acest film și a ieșit un thriller bun de tot!

6. American Fiction (Cord Jefferson): Realizatorul care trăiește o adevărată poveste de succes legată de ediția 96 a premiilor Oscars este Cord Jefferson! „American Fiction” este primul său lung metraj și iată-l în lista celor 10! Indiferent de ce se va anunța pe 10 martie, e o victorie de proporții pentru Jefferson care a reușit o intrare răsunătoare în lumea mare, căci filmul a luat deja premiul spectatorilor la Festivalul Internațional de Film de la Toronto în Septembrie 2023 și un premiu la Golden Globes. Vom menționa, desigur, că vorbim și aici despre ecranizarea unui roman, „Erasure”. În linii mari, filmul este o satiră socială foarte finuță, care ia în derâdere câteva din clișeele societale de cea mai fierbinte actualitate. Thelonious "Monk" Ellison este un universitar care scrie romane lăudate de critici și specialiști, dar pe care nu le cumpără nimeni. Monk este afro-american, dar el luptă cum poate împotriva clișeelor rasiale. Exasperat, Monk crede că va face o diversie, un act de hooligan, și propune editorului un roman despre afro-americani, construit în exclusivitate din clișee, pe care îl numește „Fuck” pe de-asupra, și prezintă autorul drept un criminal asasin afro-american fugitiv. Spre marea stupoare a lui Monk, romanul este acceptat de către editură, publicat și chiar ia și un mare premiu literar! Pe bune, dacă era nevoie de o dovadă a faptului că Hollywoodul e în plină convalescență, „American Fiction” ne-o prezintă! Și nici succesul filmului la public nu-mi pare întâmplător.

7. Maestro (Bradley Cooper): Dacă privim atent la lista producătorilor acestui film (cu Martin Scorsese, Bradley Cooper și Steven Spielberg) înțelegem imediat din care cauză nimeni nu va căuta rentabilitate economică (cifre catastrofice la acest capitol cu peste 10 mln.$ investiți și doar câteva sute de mii recuperați la moment) și că filmul este un tribut pentru un tip din gașcă. Încă un biopic, de această dată unul pur-gen, dedicat lui Leonard Bernștein, considerat de mulți drept unul din cei mai mari compozitori și dirijori americani ai secolului XX. Tradițional, succesul unui biopic depinde în mare măsură de prestația actorilor. Rolul lui Lenny Bernștein a fost interpretat de același Bradley Cooper, iar acel al soției lui, Felicia Montealegre, de Carey Mulligan. Ambii – sensațional de buni. Dacă, pe de asupra, sunteți și pasionați de muzică, filmul lui Bradley Cooper vă va încânta cu siguranță. Un detaliu nesemnificativ, dar peste care nu am putut trece: pe durata a tot filmul eroii fumează. Credibil, evident, dar mă întreb dacă nu o fi și acesta un marker al non-conformismului.

8. Barbie (Greta Gerwig): Ar fi probabil greșit să-l excludem pe Noah Baumbach din tandemul de realizatori, într-atât cei doi sunt indisociabili. Filmul, până la urmă, este mult mai bun decât ne-am fi putut aștepta. „Barbie” a fost lansat practic concomitent cu „Oppenheimer” și ambele filme au benefciat de promovarea antagonismului de gen. Din „Barbie” ne va rămâne cel puțin un cântec: „What Was I Made For?”, pentru care Billie Eilish a și luat deja un Grammy, și o scenografie, inclusiv cromatică, greu de uitat. În rest, „Barbie” lasă o sensație de nedesăvârșit. Gerwig și Baumbach au vrut foarte mult să ne spună ceva, dar se pare că nu au avut curajul să meargă până la capăt. Ceva i-a ținut în frâu... Filmul, la nivel conceptual, pare destul de dezlânat, cu o mulțime de porți și ușițe întredeschise, dar nici un prag trecut. Chintesența lumii de azi. Cum să nu-ți aduci aminte de „Poor Things” în acest context?

9. Anatomie d’une chute (Justine Triet): Vom saluta prestația Sandrei Hüller. Filmul a fost învingător la Cannes anul acesta, dar subsemnatul consideră că „Fallen Leaves” de Aki Kaurismäki (premiul juriului la Cannes), spre exemplu, îi este net superior. Golden Globe pentru scenariu este deja o recompensă prea mare pentru acest documentar justițiar artistic. Bănuiesc că acest gen cinematografic e pe gustul multora, la fel precum există amatori care frecventează la nesfârșit varii procese publice, dar această „curiozitate” nu ține de arta cinematografică. Nu ar trebui să ne mire prea mult faptul că Franța a propus alt film pentru competiția celui mai bun film străin, „La Passion de Dodin Bouffant” de Trần Anh Hùng. Și ce păcat că acesta nu a fost nominalizat!... Nici „Fallen Leaves” nu a fost, de altfel, deși ambele mi-au părut la nivel. Dar vorbim deja despre cinema, nu despre „Anatomie d’une chute”...

10. Past Lives (Celine Song): Este unicul film care nu prea are ce căuta în această listă... am putea lesne adăuga 3-4 filme net superioare acestui produs fără mare noimă, dar așa se întâmplă în mai fiecare an. Povestea e de o banalitate rudimentară. Doi copii se iubesc. Unul pleacă cu părinții în altă țară. Anii trec. După ani ei se regăsesc pe una din reţelele sociale și se revăd. Dar fiecare are viața lui. C’est la vie. Past is past. Filme din astea sunt produse cu zecile, dacă nu cu sutele, în fiecare an. Cum de a nimerit anume acesta printre cele 10 nominalizate va rămâne un mister. Dar dacă e să ne aducem aminte de învingătorul de anul trecut, parcă nu ar trebui să ne mire o simplă nominalizare. Că doar nu va fi „Past Lives” învingătorul?...

Petrovii în vremea gripei (Kiril Serebrennikov, RUS, 2020 („Петровы в гриппе”)) : Cu "Ucenicul" (film despre care vă scriam aici) Serebrennikov a devenit un candidat serios la ascensiune în liga elitistă a realizatorilor de cinema. Se aștepta o confirmare care ar fi anulat ipoteza unui fericit accident artistic. Din păcate, filmul care a urmat, Leto, a fost mai degrabă un moft personal, o ofrandă pe altarul propriei tinereți, dedicată „rockului rus” al anilor 80 și mai ales lui Viktor Țoi. Fără a fi un rateu, filmul nu este un chef d’oeuvre cinematografic, chiar dacă nu poate lăsa indiferent un strat destul de semnificativ generațional: toți acei crescuți în epoca celebrului „Rock-club de la Leningrad”. Filmul a fost criticat destul de dur de unii din protagoniștii epocii care nu s-au recunoscut în personaje sau evenimente, alții au menționat că Serebrennikov a reușit să redea „spiritul epocii”, dar pe toți i-a împacat Boris Grebenşcikov, spunând că filmul e departe de realitatea evenimentelor, dar trebuie tratat că o operă artistică.

Filmul care a urmat, „Petrovii în vremea gripei”, selectat și pentru competiția finală a celebrului festival de la Cannes, este, fără îndoială, cel mai bun film al realizatorului rus de până acum. Filmul nu are o poveste închegată și un fir epic unic, ci ne prezintă mai degrabă un pot-pourri din mai multe mini nuvele, foarte eteroclite și ca formă de expresie artistică și din punctul de vedere al conținutului lor. Frontierele între real, imaginar și fantastic, între prezent și trecut sunt greu de delimitat, toate aceste nuvele fiind organic conectate prin intermediul personajelor principale, familia Petrovilor, iar delirul cinematografic justificându-se (dacă logica spectatorului ar avea nevoie de așa ceva) prin criza fiziologică a personajelor. Această justificare permite narațiunii, pe de asupra, o ancorare inversată solidă în prezent și elaborarea unei veritabile rețele de legături cu realitatea ambiantă obiectivă. Și impresia lăsata de această construcție multidimensională e apăsătoare, dureroasă și lasă mult de gândit...

Este unul din cele mai bune filme din competiția de la Cannes, poate că cel mai bun, cu siguranță mult peste, din toate punctele de vedere, acea incongruitate căreia i s-a acordat „Palme d’Or” anul acesta.

Ce este Omul din eprubetă (mai bine zis, Embrionul)? Un experiment al profesorului Brauner? Un extraterestru materializat pe Terra? Un geniu? Un suflor ratat? Un magician? Un psihanalist? O dovadă materială a constantei Psi? Un șarlatan?...

Dar stați!, că noi despre carte scriem, nu despre personajul ei!

Cartea „Omul din eprubetă” ne este prezentată drept un roman de-al lui Nichita Danilov! A încerca să storci în câteva rânduri un presupus fir epic din această scriere monumentală (mă refer la cel puțin un sens al acestui cuvânt, căci cartea are peste 500 de pagini!) este un exercițiu ingrat și cvazi imposibil. Poate că am și reuși, dacă nu era afurisitul de Cronovizor care dă peste cap orice continuitate narativă, spațială, temporală, dimensională...

Unde ești, sacră unitate a timpului, spațiului și acțiunii? Cum unde? Acolo unde a plasat-o istoria literaturii: în epoca clasicismului francez. S-o lăsăm deci unde stă şi să revenim la tipurile noastre!

Și totuși ce este „Omul din eprubetă?”

Un delir! În cel mai direct sens al cuvântului (vom insista și aici asupra sensului cel mai pozitiv al cuvântului respectiv)! Câteva artificii – cronovizorul, constanta Psi, experimentul unui savant nebun, deplasarea unei părți a acțiunii undeva aiurea, pe Andromeda, – îi permit autorului să nu mai țină cont de nicio convenție (scripturală, de la sine înțeles). Aceste propteli narative sunt un alibi suficient pentru florilegiul de reflecții și fantezii din cele mai neverosimile, curajoase, provocatoare pe alocuri, zeflemitoare deseori, despre... despre aproape tot! Prezent, trecut și viitor, condiția puterii și exercițiul ei, religie, filozofie, stări existențiale, conștient și inconștient, fatalitate și liber arbitru (și încă multe alte bazaconii) sunt prezentate cititorului de-a lungul acestei odisei lecturale absolut delicioase.

Vom pune și noi punct aici (ori puncte de suspensie) acestei note de lectură, invitându-vă să vă alăturați periplului intersideral, plonjând în lectura acestei scriituri fantasmagorice!

„Istoria nu trebuie să devină servitoarea conjuncturii politice, ea nu poate fi scrisă la dictarea memorialiştilor care se contrazic reciproc. ... Într-o societate democratică libertatea istoricului este libertatea noastră a tuturor”, Proclamaţia de la Blois, p.329

Ce ştim noi azi despre Razboiul II Mondial ? Ce ştim noi despre rolul nostru (dacă e să ne considerăm o continuitate, biologică şi spirituală, a buneilor noştri) în acest război?

(În această întrebare pînă şi forma adjectivului îşi are semnificaţia sa... Să consultăm DEX-ul:

ACÉST, ACEÁSTĂ, acești, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta.

Evenimentele din luna mai a acestui an ne-au demonstrat încă o dată că vom avea încă nevoie de ceva timp pentru a putea folosi calificativul ACEL...)

Corespunde oare ceea ce ştim noi despre acest război cu „cunoştinţele” altor popoare şi în ce măsură? Memoria colectivă, reprezentările colective, politici şi ideologii... Suntem oare noi capabili să conştientizăm realitatea şi motivaţiile deciziilor luate de către buneii noştri atunci şi partea de tencuială, vopsea ori lustru aplicate cu atîta stăruinţă – abil şi nu prea – în anii post-belici?

Poate, dacă ar fi să înţelegem mecanismele care au făcut posibile atunci ororile acelui război, am avea o şansă să evităm confruntări şi ostilităţi acum şi aici?

Cartea încearcă să aducă elemente de răspuns la aceste întrebări... Este doar un început, căci se adresează (natura textelor restrînge de facto auditoriul) unui cititor select. Dar un început necesar, căci e nevoie să se verse lumină asupra acestui război. Lipsesc încă cu desăvîrşire romane, documentare, filme artistice, atît de necesare pentru construirea a ceea ce numim memorie colectivă sau reprezentare colectivă despre perioada 1939-1945...

Cartea, prezentată la Chişinău, la Paris, la Bruxelles este un prim pas. Mare pasul, atît pentru autori, cît şi pentru noi.

Prezentarea cărţii la Paris cu Petru Negură, Oleg Serebrian, Matei Cazacu şi Nicolae Trifon:

Unul din autori: Sociologul Petru Negură „povestind” cartea:

„Apropo, ruşii care ne ştiu ne invidiază pentru capacitatea noastră de a ne trata problemele cu atîta uşurătate”, p. 7

Hazardul (dar şi buna intenţie a unor prieteni care mi-au adus astă iarnă cîteva carţi de la Chişinău) a făcut să citesc două volume cu interviuri unul după altul. Despre primul, colectat şi îngrijit de Mihail Vakulovski, vă scriam acum cîteva săptămîini (vedeţi textul aici).

Cartea care a urmat explorează un alt univers. Şi opoziţia semantică a sintagmei « alt univers » nu este neapărat raportată la Basarabia şi nici barem la România.

Acest « alt univers » este, pur şi simplu un ALTUL. Cosmosul la ruşi nu este doar un presentiment (vezi „Космос как предчувствие”, film de Alexei Uchitel, 2005). Este un fel de a gîndi. Este universul lor...

După mai bine de 25 de ani de deconectare de la « seva » (pentru unii – benefică, pentru alţii – adevărat venin) rusească, Vasile Ernu ne prezintă 20 de « intelectuali » activînd de partea uitată a peretelui. Toţi – adevăraţi monştri (în toate sensurile posibile ale cuvîntului) ai gîndirii.

Dacă la nivel uzual (ceea ce ruşii numesc « popsa » sau « poshleatina » : a se vedea omniprezenţa lui « P.O.H.U.I. » şi a altor referinţe de acest gen) societatea din R. Moldova aşa şi nu s-a putut desprinde de la ţîţa rusească, la alt nivel, cel intelectual, am pierdut, cu mici excepţii, legătura cu un curent întreg de gîndire care ne-ar fi ajutat, eventual, să ne asumăm prezentul şi altfel decît prin prisma argoului şi modelului social carceral rusesc.

Pe bune: Gulagul încă este viu în fiecare din noi… rezonînd în unisonul radioului „Radio shanson” şi zigzagînd prin gropi de asfalt...

Această re-descoperire (diferită de acele cîteva romane pe care am apucat să le citesc în ultimul timp) a „intelighenţiei” ruse este mai mult decît curioasă, iar, citită cap în cap cu interviurile basarabenilor, cartea m-a fascinat prin gradul de « fierbinţeală » pe care-l poate avea gîndirea rusă.

Foc care te arde dacă eşti mic şi stai prea aproape…