Numai sîngelui meu îi e dor, într-adevăr, de inima mea, cînd o părăseşte.
N. Stănescu
Vinerea trecută am primit un telefon : „Tu eşti Vitalie Vovc ? Ai un colet de primit de la Moldova. Vino la Nation de la 5 la 8.”
Era un colet DE LA MAMA, DE ACASĂ.
Dupa cum îmi este obişnuinţa, atunci cînd merg după colet, stau cîteva minute şi discut cu şoferii. Despre tot şi despre nimic. Despre cum e să mergi prin Europa, despre cît de mult a nins prin Germania, despre preţurile la benzină în diferite ţări ale Europei, despre cum este acasă, despre cum este să treci vămile. Alteori stau doar aşa, să mai văd cine vine, să mai aud ce se discută, să mai schimb cîteva cuvinte cu necăjiţi de alde mine, căci la uşa microbuzului cu o geantă în mînă toţi suntem la fel...
Din cîte am înţeles, şoferii au în ultimul timp mari bătăi de cap la vamă. Cu intermitenţe: ba „moldovenii” îşi fac de cap, ba pe „români” îi apucă strechea... Mde, ne ajutăm frăţeşte... Iată şi mama îmi zicea la telefon ultima dată: „Am vrut să-ţi trimit nişte vin de casă, dar băieţii au zis că nu-i voie...”.
„Ehe-heeee, de-ai vedea ce se face în vamă... zeci de microbuze! Se duc în toate colţurile Europei.”, îmi zice şoferul.
Eu unul le sunt recunoscător transportorilor. Ei probabil nici nu sunt conştienţi de rolul pe care îl au... Sutele, miile de microbuze care circulă astăzi spre Europa sunt mai ceva decît „Lend-Lease”-ul, mai importante decît Дорога жизни din timpul războiului II mondial, căci ceea ce se întîmplă în Moldova atinge proporţii de catastrofă comparabilă...
La drept vorbind, posibilitatea de a trimite sau a prmi un colet nu este o necesitate vitală nici pentru mine, nici pentru mama (dar aici nu pot afirma pentru toată lumea, bineînţeles). Este totuşi ceva mai mult decît valoarea nutritivă sau monetară ale produselor care circulă. Căci nu coletul contează în sine. Coletele sunt acea punte care ne mai aduce aminte de casă. Sunt micile atenţii care permit fiilor, taţilor, mamelor să întreţină o legătură afectivă cu apropiaţii lor. Este pentru mulţi din părinţii noştri una din puţinile raison d’être. Ce sens ar mai avea viaţa lor dacă nu ar mai putea trimite o geantă pentru băiat sau fată, din moment ce ultimii nu mai pot veni ca altădată?
Atunci cînd mama îmi trimite un borcan de „harbuji” muraţi chiar de ea sau nişte „verzi” nu murătura contează, ci grija pe care o are faţă de un fecior plecat în străini şi pentru care mai poate face ceva. Şi dacă credeţi că nu se găsesc printre străini sălături, greşiţi amarnic. Dar nici un „cornichon à la russe”, oricît de autentic şi identic la gust, nu va putea fi DE LA MAMA. Niciun măr, oricît de bio sau organic, nu va avea gustul mărului din copacul din capătul viei. Atunci cînd intri la un măcelar francez, trebuie să ai o fantezie bogată pentru a imagina un produs care ar lipsi, dar bucata de slană de acasă sau cîrnaţul cu şunca afumată nu pot fi făcute decît ACASĂ. Şi nu atît gustul lor contează, cît conştiinţa că aceste bucate sunt făcute cu dragoste şi cu gîndul la tine. Şi ştii perfect ce înseamnă acea muncă, căci ai tăiat şi tu porc, ai pus slănină la sărat, ai făcut cîrnaţ şi afumat costiţe... Cîndva, într-o altă viaţă. Acea adevărată. Cind mai erai în viaţă.
Şi atunci cînd mama îmi spune „Am vrut să-ţi trimit un şip de vin de la Nicoreni, dar băieţii mi-au spus că nu-i voie” îmi vine să urlu... Eu vin pot să cumpăr. Pot să vă scald pe toţi în vin! Dar eu vreau să simt gustul vinului pe care-l făcea cîndva bunul, pe care l-a făcut tata, care mai este încă astăzi făcut de rude... E sînge din sîngele meu, nu vin!
Şi-atunci cînd aud şi văd şmecheri de tot felul, la Chişinău, la Bucureşti sau Bruxelles, scremîndu-se să inventeze cauze pentru ca să nu mai existe acest pod al dorului, nu mă interesează nici cauzele, nici responsabilii, nici motivele pentru care mama nu poate să-mi trimită vin, slană sau şuncă...
Nu am decît un singur lucru să le spun, europeneşte: „I hate you!”.
